joi, 26 august 2010

Felinoterapia


Cum, de câteva zile – prin achiziţionarea unui abonament de 18 şedinţe- , încerc sa mă bucur de binefacerile unei saline din oraş, şi pentru că trebuie înainte de toate să te înarmezi cu multă răbdare, toleranţă (uf, ce nu-mi place cum sună cuvântul ăsta), calm şi, mai ales, nişte căşti prin care să poţi să-ţi creezi cât de cât o stare specifică unui loc terapeutic, iată că azi am avut parte de una dintre cele mai plăcute surprize, liniştea mult aşteptată s-a furişat pe neaşteptate, au dispărut ca prin minune inamicii ei şi am savurat de-a dreptul unul dintre cele mai captivante articole…

Ca să nu mai lungesc povestea, iată fragmente fermecătoare din articolul intitulat „ Pisicile prozei româneşti contemporane”, de Anca Gâtin, articol apărut în Dilemateca de iulie (2010). A, şi încă ceva, e special pentru „mâţofilii” rafinaţi…

***

« „Sfincşi cu blană coboară de pe platoul Mîţu – Pisu, unde zice-se că i-ar fi debarcat marţienii, spre a ni se încolăci pe glezne şi suflete. Priviţi – căci aveţi la ce - şi vă minunaţi.” (Radu Paraschivescu, Prefaţa la Viaţa şi opiniile filozofice ale unei pisici)

Imaginarul felin

În bestiarul prozei româneşti actuale, pisica se regăseşte cu o frecvenţă pe care nu o putem pune doar pe seama insistenţei feline de a intra, a se instala şi a se răsfăţa acolo unde vrea şi unde simte că îi este bine. De ce pisica, anume, între toate animalele, pare să deţină o forţă simbolică aparte? Să fie tocmai misterul care o aureolează răspunzător de succesul felinei în plan literar? Elastică, flexibilă, pisica refuză mereu să fie închisă într-o definiţie şi execută salturi îndrăzneţe între paradigme: e bună şi rea, blândă şi agresivă, plăcută şi agasantă, utilă şi dăunătoare, leneşă şi energică. E un simbol generos, cu o largă paletă de semnificaţii care s-au dezvoltat nu doar prin nuanţare, ci mai ales în virtutea legii contrastului.

Graţie proteismului ei cu vicleşug, reuşeşte să se strecoare pe tărâmul ficţiunii, în galeria personajelor centrale – monopolizată îndelung de om – şi să facă, acolo, carieră de vedetă […].

Cu pisica la pisicolog. Superpisica

Eşti ditamai omul şi n-ai strop de autoritate în faţa pisicii. Dacă-i ordoni, te ignoră. Dacă o rogi, râde de tine. Dacă o somezi, se propteşte în labe, se întinde, se curbează ca arcul unui pod […]. Există un singur lucru pe care poţi să-l faci în faţa unei pisici: s-o laşi în pace.” ( Radu Paraschivescu, Prefaţa la Viaţa şi opiniile filozofice ale unei pisici)

Omul şi pisica – prieteni loiali unul altuia?... Adagiul spune că, dacă eşti în căutarea unui prieten, să-ţi iei un câine. Omul şi pisica sunt, de fapt, într-o permanentă – dar tacită- confruntare având ca miză stabilirea poziţiei celor două specii într-o paradigmă superior/ inferior. Înzestrările acare ar putea propulsa felina în vârful piramidei evolutive pot fi găsite în fişa de observaţie a pisicologului Radu Paraschivescu […]. E vorba, întâi de toate, de capacitatea de manipulare: „Manşonul ăsta cu ochi îţi dictează şi îţi impune, te enervează şi te vrăjeşte, ţi se suie în cap şi ţi se cuibăreşte în suflet.” Iar când omul se arată mai rezistent decât ar trebui, pisica scoate la înaintare nu ghearele (căci ea nu este un animal inferior,mânat de instincte primare!), ci şantajul sentimental: Există aici o varietate a procedeelor păcălitorii care i-ar umple de invidie pe mulţi bipezi. Pisica mimează vulnerabilitatea, dar în spatele moliciunii ei retractile se ascunde un psihic de ciment.” Ceea ce reuşeşte pisica este, de fapt, să ia peste picior specia care, zice-se, încununează evoluţia. Luând în discuţie arsenalul fascinatoriu pisicesc, Radu Paraschivescu ajunge la concluzia că acesta operează atât asupra senzorialului, cît şi asupra mentalului. Că vederea, auzul şi simţul nostru tactil sunt căi prin care se inoculează felinodependenţa, asta simt toţi iubitorii de pisici: „Unii îi invocă frumuseţea, perfecţiunea estetică, armonia pe care nici măcar pata asimetrică de sub ochi sau de pe ureche n-o poate ciobi. Alţii se lasă seduşi de torsul ei răsplătitor, pe care-l aud după ce-şi fac datoria şi o mângâie gospodăreşte, la două mâini, cu simţ de răspundere, până la amorţirea degetelor şi blocarea şalelor. Unii nu pot rezista mieunatului ei în diverse registre – imperativ, tandru-implorator, şugubăţ, dictatorial, pufos, insinuant, agresiv sau smerit. Alţii îşi ingroapă faţa în blana ei şi se trezesc în felnirvana.” Mult mai interesant este modul în care pisica se joacă până şi cu mintea omului. Psiholog sui generis, pisica întrebuinţează în folosul ei o breşă identificată în structura psihică a singurului animal înzestrat cu raţiune: voluptatea de a da cu tifla logicii. Menirea pisicii este de a-i oferi omului posibilitatea şi plăcerea – în alte situaţii reprobabilă- de a fi iraţional. Astfel se explică de ce, comportându-se antipatic, pisica reuşeşte performanţa de a-i suscita omului simpatia: „Ultimele cercetări în domeniu arată că principala trăsătură a pisicii e arta de a suscita simpatie comportându-se antipatic. Performanţa nu e la îndemâna oricui, să fim sinceri. Când un om face lucruri nesuferite, el devine – în mod logic - nesuferit. Când o pisică face lucruri nesuferite, ea devine – în mod ilogic – obiect al adoraţiei.” Felina este astfel echivalentul unui narcotic legal.

[…] „ … mi s-a părut că leşin şi mă pierd, nu de la foc, ci de la bulgării roşcaţi din blana ei […], pieptul meu încerca să se spargă, am fost năpădit de furnici nevăzute, fericirea are gust acrişor […], m-a atins nasul ei umed şi coada ei mi-a vorbit, e o taină, n-am s-o divulg […] şi, deodată, cumva, cerul s-a prelins prin tavan.” (Filip Florian Zilele regelui).

Paradoxul felin

[…] În nici o creatură a lumii nu s-au topit mai deplin lenea şi sprinteneala, tenacitatea şi capriciul, îmbuibarea şi saltul gracil, indiferenţa şi pisălogeala, şmecheria calmă şi şuieratul ameninţător, voluptatea somnului şi cheful de joacă. Pisica e certificatul de naştere al lumii pe dos.” ( Radu Paraschivescu, Prefaţa la Viaţa şi opiniile filozofice ale unei pisici)»

(Fragmente extrase din articolul Pisicile prozei româneşti contemporane, de Anca Gâtin, apărut în revista Dilemateca, nr. 50/ iulie 2010)

***

Am vrut să fac o mică selecţie şi să redau doar câteva fragmente scurte, însă naturaleţea exprimării, dublată de rigurozitate şi argumente pertinente m-au făcut să nu mă mai opresc… Articolul este cu mult mai amplu, pentru doritori, şi nu numai, am menţionat sursa.

Acum, pentru că şi eu sunt felinodependentă, mă las sedusă de ghemul meu de blană care mă priveşte printre gene şi mă îmbie la o serie de mângâieri generatoare de tors… Şi fericirea are gust sărat.




miercuri, 18 august 2010

Visul, viaţa, câinele


Câinele e mort, zice batrâna. E mort. Vedeţi ce-aţi făcut ? Cum aţi putut ? Lasă, mamaie, că dacă era un copil nu îţi părea rău. Ce dacă e mort, uite e un câine şi atât… Ce vrei ?

Viaţa e viaţă ! strigă femeia şi voi, generaţii dezumanizate, nu pricepeţi nimic din ea… Mi-e milă de voi, nimeni nu vă va putea salva din ignoranţa in care vă scăldaţi !

Visul ca o bucată de cer negru, cuprinde tot şi inghite tot, toate culorile, toate vietăţile. În urma lui totul este pustiu, atât de pustiu încât imi este teamă să mă trezesc. Dacă deschid ochii şi văd pustiul, ce voi face ? Voi ţipa ? Nu. Nu mă aude nimeni. Să fie ignoranţa ? Nu ştie nimeni şi e cu atât mai grav. Căci da, câinele e mort, iar viaţa nu contează.





duminică, 15 august 2010

În loc de "bun venit"

Pentru că fiecare dintre noi simte nevoia unui loc de refugiu, iată ca a sosit momentul să-l recreez puţin câte puţin, să-i dau o formă şi să-l împărtaşesc. Nu ştiu ce va fi, nici nu vreau să ştiu. Probabil un mélange: gânduri, amintiri, arome, sunete, petale... Ceea ce ştiu sigur, este că vreau multă linişte, frumuseţe, dăruire, simplitate... Atât.